
În inima satelor românești, la răscruci de drumuri sau în curțile liniștite, se înalță cu smerenie troițe – simboluri vii ale credinței ortodoxe și ale legăturii noastre cu Dumnezeu și cu strămoșii. Fiecare troiță spune o poveste: o poveste de dragoste pentru Dumnezeu, pentru tradiție și pentru meșteșugul care ne definește ca popor.
Lemnul care poartă amprenta timpului și a sufletului
Fiecare troiță începe cu o bucată de lemn – ales cu grijă, cu respect, așa cum făceau și bunicii noștri. Lemnul de stejar sau salcâm, uscat cu răbdare în aerul curat al pădurii, nu este doar o materie primă. Este un dar al naturii pe care îl onorăm cu fiecare atingere.
Atingerea acestui lemn ne leagă de meșteșugul vechi de secole, de mâinile iscusite ale meșterilor care au trecut de la o generație la alta această artă sacră. Și fiecare scobitură, fiecare linie trasată cu dalta, poartă în sine o rugăciune tăcută, o binecuvântare.
Sculptura – cântecul sufletului în lemn
Meșterii noștri nu lucrează doar cu mâinile, ci cu sufletul. Ei transformă lemnul în cruce, în ornament, în icoană vie, într-un limbaj al credinței transmis de la bătrâni.
Fiecare detaliu – o floare, o rozetă, o inscripție – este gândit să aducă liniște, să apere casa, familia și pelerinii care trec pe lângă troiță. Este o artă care unește meșteșugul cu duhul și credința neamului.
Tradiție și protecție în fața timpului
După ce troița prinde viață, o protejăm cu uleiuri naturale și ceară, ca să reziste ploii, vântului, zăpezii – dar și trecerii timpului. Așa cum bunicii noștri au știut să păstreze frumosul și sacralitatea, și noi avem datoria să ducem mai departe această grijă.
Ridicarea unei troițe nu este doar un act de meșteșug, ci o dovadă vie a legăturii noastre cu Dumnezeu, cu strămoșii și cu pământul pe care trăim. Ea este un colț de liniște în lumea noastră agitată, o invitație la rugăciune și reflecție.
Credința noastră în Dumnezeu și iubirea pentru tradiție sunt firul care leagă trecutul de viitor, iar fiecare troiță este o punte între aceste lumi.

